Autor: Horia Braun Erdei, CEO Erste Asset Management

Deși pare că trăim într-o lume plină de incertitudini, de fapt știm destul de multe. Cel puțin, în ce privește ce “ne-a lovit” și cum stăm cu economia, hai să nu zicem că avem clarviziune perfectă (niciun om nu are), dar câteva elemente care ne ancorează puternic opiniile pot fi clar identificate.

In primul rând, e clar pentru toată lumea că “ce ne-a lovit” economic vorbind, ne-a lovit pe ambele laturi sensibile: prețuri mai mari, producție și afaceri mai mici, tocmai în sectoarele de bază ale economiei: energie, transport, alimentație de bază, materii prime și unele componente industriale. Șocurile au venit pe fondul (sau din cauza) pandemiei COVID-19 și a războiului din Ucraina, respectiv a răfuielii economice a Rusiei cu Vestul. Cum aceste două molime continuă să ne bântuie, chiar dacă nu la intensitatea maximă, rezultă că în loc să avem de-a face cu niște “șocuri tranzitorii”, cum le plăcea analiștilor și bancherilor centrali să spună în urma cu 1 an (și o credeam și noi într-o anumită măsură), avem de-a face cu niște surse persistente de stag-flație (prețuri mai mari, afaceri mai mici). Motivul persistenței problemelor nu ține însă doar de faptul ca avem lockdown-uri în China, un război cald localizat în estul Ucrainei și unul rece care presupune sancțiuni, care se pare că vor dăinui, ci și datorită faptului că aceste șocuri ne-au găsit oarecum nepregătiți să le facem față rapid, respectiv ne-am trezit că nu avem cum să compensăm prea repede producția de țiței, gaze, cărbune, metale industriale, îngrășăminte și cereale din Rusia și Ucraina sau pe cea de produse manufacturiere din China. Și asta pentru că în lumea de până la pandemie și război nu era nevoie să o facem, astfel încât investițiile în toate aceste domenii au trenat în Occident. 

Cert este însă, că lumea s-a schimbat, drumul nu mai e drept și, prin urmare, nu ne mai permitem să dormim la volan, trebuie să ne adaptăm. Lumea de fapt s-a schimbat treptat, dar sigur de la Criza Financiară Globală încoace, când modelul economic liberal și globalist susținut de o hegemonie politică și militară a SUA a început să piardă teren. Statul a început (s-a văzut obligat?) să intervină tot mai mult în economie, într-un context în care populismul politic și economic a prins tot mai multă tracțiune, totul culminând cu mega-intervențiile salvatoare ale guvernelor și băncilor centrale occidentale din timpul pandemiei. Ce a rămas în urma acestor intervenții? Un stat mai puternic, mai “băgăcios”, condiții de finanțare extrem de laxe (a se citi, lichidități în exces și rate scăzute ale dobânzilor), dar și datorii publice mult mai mari. Dacă punem și războiul la pachet, avem de-a face și cu un interes crescut pentru securitate (militară, energetică, cibernetică și alimentară), dar și cu o fragmentare a spațiului economic și politic global. 

Pe lângă aceste evoluții de natură mai degrabă geopolitică, avem de-a face și cu tendințe seculare indubitabile precum avansul tehnologiei și digitalizarea, îmbătrânirea populației și penuria de forță de muncă, respectiv schimbările climatice. Apropo, acestea din urmă, combinate cu un suflu politic stângist, au dus la emergența unor politici publice sustenabile (sau, dacă preferați termenul oficial românesc, durabile). Deși cu siguranță lăudabile în sine, aceste politici au avut ca efect tactic încetinirea investițiilor din sectorul energetic “tradițional”, cu scopul reducerii emisiilor de dioxid de carbon și încurajării producției de energie și combustibili din surse regenerabile, ”verzi”. În contextul crizei energetice generate de redeschiderea economiilor și de război, efectul colateral neprevăzut a fost că producția de energie și combustibili nu și-a putut reveni rapid, așa cum ne-am fi așteptat în condițiile creșterilor masive de prețuri la care se pot vinde azi energia și combustibilii produși în afara Rusiei. 

Acestea fiind datele problemei, ce se va întâmpla în viitor? Așa cum menționam într-un articol anterior în care am prezentat patru scenarii de inflație, multe depind de sursele actuale ale inflației: prea puțină ofertă (producție), prea multă cerere, prea multă “indexare”? Știm cu certitudine că toate au un rol în inflația de azi și mai știm că prima problemă – a ofertei și a costurilor, în special la combustibili, materii prime și alimente de bază – este deocamdată dominantă, dar și faptul că fitilul aprins de scumpire a energiei, benzinei și a mâncării poate să creeze un incendiu de durată. Mai știm că aceeași problemă a costurilor are și rolul de a “distruge” cererea: câtă vreme cheltuim mai mult pe aceste lucruri, ne rămâne mai puțin pentru altceva, rareori existând o compensare simultană pe care să o primim pe partea de venituri. Ce mai știm este că băncile centrale, care au ca “misiune” asigurarea stabilității prețurilor, au de fapt o misiune grea, pentru că singurul mod prin care să reducă drastic inflația, încercând să compenseze creșterile de costuri, este să “omoare” și mai multă cerere, riscând astfel să bage economia în recesiune. Mai știm că, dacă misiunea lor a fost lipsită de controverse atunci când a fost vorba să sprijine economia prin dobânzi mici și multă lichiditate, acum când e nevoie de scumpirea finanțării pentru toată lumea – populație, companii, inclusiv stat – controversele nu vor întârzia să apară, mai ales în contextul în care curentele politice de factură populistă vor rămâne proeminente, mai ales în țările dezvoltate. 

Ținând cont de aceste “certitudini” ca și de certitudinea faptului că în mod vizibil piețele financiare au fost dominate în ultimul mai bine de un deceniu de acțiunile celor mai puternice bănci centrale (a se vedea Graficul 1), cea mai mare incertitudine pentru piețe este de fapt cât și până când se vor lupta aceste bănci cu inflația? Câtă “suferință” în termeni de cerere și activitate economică pierdută vor fi ele – și societatea – dispuse să accepte de dragul restabilirii unui ritm rezonabil de creștere a prețurilor, respectiv câtă “suferință” în termeni de deprecieri de prețuri de active financiare vor trebui/putea să suporte investitorii fără ca sistemul financiar să se clatine mai zdravăn? 

Grafic 1: Evoluția din ultimii 20 de ani a dobânzilor reale scadente peste 5 ani în SUA (influențate indirect de banca centrală Fed) și cea a performanței anuale a indicelui de acțiuni americane S&P 500: corelație inversă puternică în anii de după Criza Financiară Globală

Deocamdată, băncile centrale importante sunt încă departe de a testa în mod direct aceste limite, dobânzile din țările dezvoltate fiind încă relativ stimulative. Lucrurile se mișcă însă repede, mai ales că piețele financiare anticipează rapid intențiile bacherilor centrali și fac chiar ele mai mult de jumătate din treabă (a se vedea și în România diferența dintre rata dobânzii de politica monetară, de 3,75%, și randamentele la care se tranzacționează instrumente financiare precum obligațiunile, în jur de 8% - 9%). În acest fel, efectele de restrângere a cererii din economie se văd deja, iar majoritatea analiștilor economici vorbesc acum de riscul recesiunii induse de combinația dintre creșterea costurilor și scumpirea finanțării. Odată ce slăbiciunea economiilor va deveni mai evidentă, bancherii centrali, politicienii (și în ultimă instanță publicul) vor trebui însă să își dea cărțile pe față și să ne spună ce preferă: inflație mai mică sau slăbiciune economică și financiară mai mare? După ce ne vor fi dezvăluit aceste preferințe încă incerte, tendințele de evoluție a diverselor clase de active financiare vor deveni mai clare. Ceea ce este însă cert este că principalele clase de active, acțiunile și obligațiunile, cel mai probabil nu vor evolua în același sens, cum au făcut-o în ultimele 6 luni (vezi Graficul 2). Din acest motiv, pregătirea prin diversificare e o soluție cu certe valențe de înțelepciune.

Grafic 2: Evoluția procentuală cumulată de la începutul anului a indicelui MSCI World al acțiunilor globale din țări dezvoltate, respectiv a indicelui Bloomberg al obligațiunilor globale agregate, ambele cotate în dolari SUA