Autor: Horia Braun Erdei, CEO Erste Asset Management

Spoiler Alert: revoluție nu se referă aici la proteste în stradă, ci la o schimbare de paradigmă, iar ”proletariatul” reprezentativ pentru zilele noastre e format mai degrabă din masa angajaților din sectorul de servicii decât din muncitori în fabrici și uzine.

Să pornim însă cu un pic de istorie personală: acum 3 ani în cadrul Departamentului de Investiții al Grupului Erste Asset Management am participat la un exercițiu de previzionare a tendințelor pe termen lung ale economiei, cu implicații importante pe piețele financiare. A fost un exercițiu util, pentru că cele 4 mari tendințe identificate atunci s-au adeverit a fi relevante pentru investitori în ultimii ani: schimbările climatice, de-globalizarea, digitalizarea și demografia (îmbătrânirea populației). Rolul meu a fost să aduc o contribuție în domeniul economiei politice și ”predicția” mea a fost că, după 3 decenii de neoliberalism caracterizate de o ”ideologie a capitalului” și în contextul îmbătrânirii populației și a penuriei de forță de muncă în țările dezvoltate, vom vedea pe termen lung un viraj spre stânga (a se vedea în acest sens și articolele de blog din aprilie-mai 2021 accesând link-urile aici și aici), respectiv o atenție sporită în spațiul public și în politicile publice acordată unor subiecte precum inegalitatea și redistribuția veniturilor, în special dinspre capital înspre forța de muncă.  

Urmărind evoluțiile publice și politice din anii ce au urmat, după toate aparențele, această temă nu a fost una de notorietate sau de impact major în piețele financiare, spre deosebire de tema sa geamănă – în sensul opoziției față de modelul neoliberal, globalist și unipolar al anilor 1980-2016 – respectiv de-globalizarea. Aceasta din urmă a fost și este în continuare trâmbițată de partidele și politicienii de extremă dreaptă, foarte buni ”comercianți ai atenției publice”, care par să aibă priză la public prin subiecte precum protecționismul comercial, naționalismul economic sau imigrația. În același timp, nici din punct de vedere economic lucrurile nu par să se fi manifestat foarte consecvent într-o direcție stângistă, respectiv în cea a reducerii inegalității veniturilor populației sau a unei tendințe clare de creștere a proporției în care veniturile companiilor sunt distribuite către prestatorii de muncă.

Să fi greșit așadar în evaluarea importanței acestei teme? E posibil, dar în acest articol mi-am propus să prezint și o altă ipoteză, anume că virajul spre stânga e o temă mai insidioasă, care se strecoară mai încet și mai puțin vizibil în conștiința publică, dar ale cărei rădăcini au dat deja primii lăstari, aștepând un teren mai fertil pentru a crește o tulpină impunătoare. Să începem cu scena politică, aflată sub lumina reflectoarelor în acest an când lumea trece printr-un tsunami electoral global. Ei bine, lumina reflectoarelor iubește politicienii de extremă dreaptă și sperietorile lor imaginare, iar atenția acordată acestora, alături de sentimentele, câteodată legitime, anti-globaliste și anti-imigraționiste ale unei părți a populației au făcut ca acest curent populist să câștige teren în opțiunile electoratului. Cu toate acestea, ultimele evoluții politice din Marea Britanie și din Franța demonstrează că partidele de extremă dreaptă nu reprezintă majoritatea populației și nici măcar a votanților: în Marea Britanie, Partidul Laburist (de centru-stânga) a câștigat alegerile cu o majoritate covârșitoare în fața consevatorilor și a partidului extremist al lui Nigel Farage, iar în Franța, puse față în față în cel de-al doilea tur de scrutin al alegerilor parlamentare, coaliția de stânga a ”luat fața” gălăgioasei coaliții de extremă dreaptă al cărei exponent e Marine Le Pen. Dacă stângiștii francezi vor reuși să formeze un guvern, vom fi practic în situația demult întâlnită în care 4 țări importante din Europa (Marea Britanie, Germania, Franța și Spania) vor avea guverne conduse de partide de stânga. Chiar și în Statele Unite ale Americii, în cazul ipotetic al unei victorii a Partidului Democrat în cursa prezidențială, am putea asista și acolo la un viraj spre stânga, în condițiile în care ștafeta candidaturii la președinție din partea Partidului Democrat a fost preluată de Kamala Harris, un candidat ale cărui atitudini ideologice se aliniază mai pregnant înspre partea stânga a spectrului politic decât era cazul Președintelui actual Joe Biden.

Dar haideți să trecem dincolo de preferințele politice, care sunt influențate într-o bună măsură și de personalitățile liderilor zilei, și să ne concentrăm pe aspectele economice, care sunt, cred, și mai interesante. În cazul acestora din urmă, un viraj spre stânga ar fi trebuit să se manifeste printr-o creștere mai alertă a remunerării muncii (salarii), în special pentru angajații cu salarii mai mici, și în mod special în comparație cu remunerarea capitalului (profit). Ei bine, dacă vă spun că salariile din SUA și Zona Euro au crescut în ultimii 5 ani cu circa 20%¹, iar cele din România cu – atenție – 73%, probabil că o să vă gândiți că prestatorii de muncă sunt într-adevăr o ”forță”. Această impresie se risipește însă repede dacă acestor cifre le alăturăm și pe cele privind prețurile de consum, care au crescut tot cu circa 20% în ultimii 5 ani în SUA și Zona Euro, respectiv pe cele privind PIB-ul pe cap de locuitor, care au crescut tot cu 20% în Zona Euro și cu peste 30% în SUA în aceeași perioadă. În România, pare că stăm mai bine în ce privește raportul față de prețurile de consum, care, conform statisticii INSSE, a crescut doar cu 43% în ultimii 5 ani, însă comparația e mai puțin măgulitoare vizavi de creșterea PIB-ului pe cap de locuitor, care a fost de 76% în ultimii 5 ani. Pare așadar că am fost, cum spune românul, tanda pe manda, aceeași impresie pe care o dă și evoluția raportului dintre remunerarea salariaților și totalul veniturilor din economie din SUA și din Zona Euro (Graficul 1, linia albastră), care dincolo de volatilitatea asociată perioadei pandemice și post-pandemice a revenit practic la un nivel similar celui de acum 5 ani.  

Impresia reieșită din cifrele macroeconomice e așadar dezamăgitoare pentru teoria virajului spre stânga, dar relevă și o explicație intuitivă și simplă: inflația. Dincolo de impulsul inițial dat de scumpirile energiei și ale altor mărfuri afectate de blocajele din lanțurile de producție, aceasta a funcționat inclusiv ca o valvă de transmisie a presiunilor creșterilor salariale pe care angajatorii le-au transmis către consumatorii finali. Problema împărțirii plăcintei veniturilor totale între angajatori și salariați s-a pus mai rar și doar pentru bunurile și serviciile (pare-se rare) cu o cerere ultra-senzitivă la prețuri, pentru că de cele mai multe ori plăcinta a crescut. E adevărat, creșterea asta a fost mai mult prin umflare cu aer (inflație) decât cu materie nutritivă (productivitate), dar vorba aceea, trăim într-o lume în care aparențele contează cel mai mult, sau cum spune sir Anthony Hopkins, ”trăim într-o cultură de ambalaj care disprețuiește conținutul”. Faptul că nu ne-am lovit de problema împărțirii plăcintei nu înseamnă însă că ea a dispărut. Ba dimpotrivă, dacă e să sperăm la o reducere durabilă a inflației și dacă Statul va trebui să-și reducă și el contribuția generoasă la expansiunea plăcintei economice realizată prin deficitele sale tot mai grandioase, problema va deveni probabil mai acută.

Inflația oficială nu e însă singura valvă de eliminare a presiunii exercitate de ”puterea forței de muncă”. Sunt altele mai subtile, dar care nu au trecut neobservate. Printre acestea, inflația ascunsă, adică creșterea prețurilor necuprinsă în statisticile oficiale. Cei care și-au făcut deja concediul anul acesta vor recunoaște probabil conceptul de tipflation, care se traduce prin inflația generată de majorarea bacșișului solicitat și/sau oferit de mulți prestatori de servicii, în special din sectorul Horeca. Spre exemplu, un articol din The Economist (pe care îl puteți găsi aici) sugerează că în SUA, bacșișul implicit solicitat pentru servicii a crescut de la circa 15% cu decenii în urmă, la circa 18% în anii trecuți, respectiv la 20% în prezent. Dar creșterea bacșișului e doar un mic simptom al unei tendințe mai ample de scumpire a costurilor serviciilor și ale remunerării lucrătorilor din acest sector, tendință vizibilă de această dată și în Graficul 1 (linia portocalie), care arată raportul dintre remunerarea forței de muncă și totalul veniturilor, de această dată doar pentru sectorul de servicii, o imagine cu o tendință diferită față de ansamblul economiei. De altfel, sectorul de servicii pare a fi și principalul generator de inflație în ultimii ani, așa cum reiese și din Graficul 2.

O altă valvă de eliminare a presiunii exercitate de forța de muncă existentă este imigrația, fie că e vorba de imigrație oficială sau cea tolerată. Faptul că acesta e un subiect fierbinte în SUA, Franța, Germania, Olanda, Marea Britanie etc. se datorează și faptului că fenomenul s-a intensificat probabil în ultimii 5 ani. Datele statistice confirmă acest lucru, cel puțin în cazul Statelor Unite ale Americii, unde banca centrală și analiștii economici au menționat în mod explicit că fluxul de imigranți a ajutat la echilibrarea pieței muncii și la atenuarea presiunilor salariale. Și aici, însă, ca și în cazul inflației, tendința previzibilă este cea a unei atenuări a fenomenului sub presiunea curentelor de opinie de extremă dreaptă, care, deși nu sunt majoritare, sunt totuși aflate în ascensiune.

În fine, un al patrulea aspect care estompează impactul penuriei forței de muncă este automatizarea și digitalizarea care a accelerat puternic în ultimii ani. Într-o anumită măsură, am putea specula inclusiv că entuziasmul mediului de afaceri față de promisiunile de expansiune productivă oferită de noile tehnologii de Inteligență Artificială Generativă are puțin de-a face și cu speranța că, odată puse în practică productivă, noile tehnologii vor permite și relaxarea tensiunilor de pe piața muncii într-un mod mai sustenabil, fiind nevoie de mai puțini angajați să produci un bun sau să oferi un serviciu în cantitățile actuale.

Toate aspectele menționate mai sus sunt motive pentru care tensiunea redistributivă indusă de penuria de forță de muncă s-a manifestat mai puțin vizibil în ultimii ani în cifrele macroeconomice cele mai uzuale. Ea a fost însă prezentă dacă ne uităm dincolo de medii naționale, de exemplu la distribuția creșterilor salariale pe categorii de mărime a venitului. Astfel, spre exemplu, în SUA, creșterile salariale pentru cuartila cea mai redusă de venituri au fost cu 6 puncte procentuale mai mari decât cele pentru cuartila cea mai ridicată. În Europa statisticile pe categorii de venit sunt din păcate mai parcimonioase, dar putem deduce un fenomen similar datorat creșterii accelerate a salariului minim: spre exemplu, în Germania, raportul dintre salariul minim și cel mediu a crescut în ultimii 5 ani de la 40,8% la 48,7%, conform datelor Eurostat.

Tendințele de mai sus probabil vor continua și, în plus, anii următori ar putea aduce și închiderea treptată a valvelor de eliminare a presiunilor salariale sau, cel puțin, slăbirea lor. Astfel, chiar dacă momentul îmblânzirii complete a inflației și al cumpătării guvernamentale nu a venit încă și nu știm exact când va veni, istoria și logica bunului simț ne sugerează că el va apărea inevitabil: inflația ridicată perpetuă duce la tensiuni sociale majore, în vreme ce datoriile publice mari pot genera tensiuni majore de finanțare. La fel, așa cum am văzut, nici imigrația nu va putea continua în ritmul ultimilor ani având în vedere opoziția opiniei publice. În ce privește avansul GenAI, deja apar păreri că marea promisiune a exploziei productivității ar putea fi exagerată. Pe de altă parte, fenomenul demografic de îmbătrânire a populației care stă la baza penuriei de forță de muncă e unul mai degrabă ireversibil la orizontul următorilor ani și chiar decenii. În aceste condiții, chiar dacă nu am asistat și nu vom asista la o adevărată revoluție a ”proletariatului” din servicii sau din alte domenii, vocea și puterea de negociere a prestatorilor de muncă va cântări, cred eu, tot mai mult în economie și, posibil, și în politică. Iar dacă fenomenul contează în economie și în politică, nu îl poți ignora nici în investiții.

Grafic 1: Remunerarea angajaților din Zona Euro ca pondere în valoarea adăugată brută (venitul total), pentru întreaga economie, respectiv pentru angajații din servicii

Grafic 2: Evoluția ratei inflației serviciilor, alături de dinamica costurilor cu forța de muncă în Zona Euro